Calatoria inapoi este o ceata. Am ajuns in Bucuresti, ne-am montat bicicletele, si am mers acasa cu ele. Nimeni n-a stat in spatele nostru, depasirile milimetrice, si multe, multe claxoane. Nici eu nici Adriana nu avem carnet. Nu am mers cu bicicletele pe carosabil decat o singura data, poate 2 km, in Bucuresti, inainte sa plecam in Spania. Cu toate astea, in Spania am circulat pe toate tipurile de drumuri exceptand autostrada, si ne-am simtit in perfecta siguranta. Tirurile ne depaseau pe contrasens pe linie continua, vreau sa zic, chiar ne-am simtit in siguranta. Am mers prin orase mici si medii, interesectii imense, sensuri giratorii atat in orase cat si in afara lor, zone industriale.. toate bune si frumoase. In Bucuresti insa am simtit o anumita tensiune, cauzata de faptul ca eram pe cont propriu, nu simteam colaborare din partea soferilor din jur. In mod cert lipsa mea de experienta isi spune cuvantul, dar nu se poate totusi ca diferenta majora de feeling dintre Spania si Bucuresti sa fie doar emotionala.

Bicicleta rulz.

In Franta, cred, langa o benzinarie. Un rezumat perfect.
Photobucket

Vizitam Finisterre (“capatul lumii”). Adriana face baie.. eu nu. Plaja cu stanci, mai discreta.. plina cu tarantule. Nu glumesc. Tarantule. Le vedeam la umbra, prin crapaturi. Deci nu paianjeni, tarantule. Nu, nu erau crabi. Erau tarantule. WTF, Spania ? In fine. Vorbim un pic, si Adriana aduce vorba despre Vama. Am avut o mica revelatie, poate de asta n-am simtit nimic la terminarea el Camino: ne/am intalnit din Sobrado dos Monxes incoace cu milioanele de pelerini de pe Frances, grupuri imense, harmalaie… un contrast trist cu camino-ul nostru, unde au fost zile cand nu am vazut NICIUN pelerin pe drum. Din Sobrado pana in Santiago e o roiala continua de rucsaci, bastoane, tricouri/sepci/hanorace cu scoica sau sageata galbena. Ne-am simtit imediat ca doi turisti, n-a mai fost nimic intim, privat. Camino era al tuturor.

In consecinta, daca ma intreaba cineva, recomand cu caldura Camino del Norte, cu toate greutatile lui, pentru ca poate fi al tau, nu al tuturor. Nu uita insa cele mai importante proverbe din nordul Spaniei: “dupa o panta vine intotdeauna alta panta”, si “dupa curba nu poate fi decat o panta”. Sunt in autocarul Finisterre – Santiago, si Adriana doarme pe mine. Casnicia rezista. Luna de miere e gata, incepe reaclimatizarea la Romania, un taram de basm, cu paznicul sau Atlassib.

Delicat, dar puternic
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Ghiciti care e arahnofobul din poza asta.
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Piratey pirate is pirate, has mural and piratey parrot
Photobucket

Ultima cafea din Santiago, dupamiaza tarziu. Noaptea urma sa plecam.
Photobucket

Santiago de Compostela

Am vizitat piata din fata catedralei, aproximativ 473 de gift shopuri cu marfa identica, si la urma catedrala. Am stat la coada la moaste. Am urcat niste scari, am ajuns sus.. Adriana pune mana pe o cochilie de lemn (cica metal, zice ea), mai mai sa o rupa ca era crapata cumva, ii pun man pe mana s-o temperez, doar doar o rupe ceva, trec si eu de cochilie, coboram pe scari, si incep sa am un vibe gresit, ca si cum s-ar termina vizita. Bilant: Adriana a dat high five cu scoica de pe cocoasa Sfantului Iacob, iar eu l-am considerat un ornament generic, si m-am uitat condescendent la el. In apararea noastra, statuia/sarcofagul era cu spatele. 😐 Daca m-au filmat camerele din catedrala sigur ma excomunica biserica catolica. Seara incepem sa ne ingrijoram de plecare, asa ca sun la Atlassib sa aflu de unde pleaca autocarul. Saraca femeie din Bucuresti habar n-are, sa incerc la colegii ei din Spania, ca am multe numere pe pliantul cu biletul. Sun la o agemtie de unde pleaca autocarul ce tre sa ne ia pe noi, intreb de unde sa luam autocarul, doamna e consternata ca nu stim. Incheie discutia cu “daca nu puteti sa va interesati dumneavoastra, ma interesez eu, sunati mai tarziu”. Pai ce pizda masii faceam, nu ma interesam ? In fine. Dam cu cafea sa spalam gustul de Romania (intr-un satuc inainte de Ribadeo o familie a vrut sa ne conduca cu masina lor pana la un drum, ca nu erau siguri ca am inteles instructiunile..), si plecam in cautarea autogarii. La informatii in autogara o doamna ne spune ca n-a auzit de Atlassib, sa intrebam la compania locala de autocare. Si acolo acelasi feedback. Oarecum vag ingrijorat sun la tanti de mai devreme. Ii zic ca astia n-au auzit de Atlassib, ca nu au autorizat firma asta sa foloseasca autogara, iar doamna incepe sa ridice tonul, ca nu stie cine sunt, daca am bilet, ca nu are cum sa imi dea aceasta informatie.. (!?! eu ii ziceam ei chestii), si ca nu ar trebui s-o sun, citez, “aveti dreptul sa ne deranjati cu zeci de telfoane numai daca nu va ia autocarul”. Stupoare. Incerc sa-i spun ca n-are sens sa o sun dupa, ca am pierdut tot, ei au curse o data pe saptamana din Santiago, ce fac, ma apuc de cersit, renunt la job… ridica iar tonul, mentionez protectia consumatorului, imi spune ca ea are alte treburi si inchide. Ma uit la Adriana ca un sot pus pe rezolvat probleme, dar sufletul meu era pustiu. Asta sa fie povestea cersetorilor romani din Spania ? Neinspiratia de a folosi Atlassib ? Sun la un alt numar de pe pliant, intr-un minit de povestit si cerut informatii, stiu de unde pleaca autocarul Atlassib: din spatele autogarii din Santiago, din statia echivalentului RATB (autobuze locale). Era intuitiv, nu ? Plecam din autogara slabiti, in melancolia postcoitala a unei intalniri cu birocratia romaneasca, si eu vreau neaparat inclinometru pentru bicicleta ca am vazut la, Rene si Michelle, doi cetateni francezi care au facut Camino Frances din Franta, prin Portugalia, si planuiau sa se intoarca pe Camino del Norte. Oamenii isi carau echipamentul de camping intr-o remorca de bicicleta. Aratau in putere, si ne-au facut in sange la kilometri. Foarte cool. Mi-as dori sa nu fim nici noi presati de timp. Revenind, ajungem la Velocipedo, n-au inclinometru. Nici in Romania nu exista, dar macar am certitudinea ca in Franta exista si ca in Spania, au fost pe stoc. La noi pe cine am intrebat n-a auzit de un asa device exotic. Vad pe un afis ca impacheteaza si trimit biciclete. Sunt multe astfel de oferte, dar nimeni nu impacheteaza fara sa trimita. Au insa bubble wrap, si cumparam. O sa le ambalam ca la dus. Albergue, dus, masa, somn.
Casnicia rezista.

(am uitat camera in albergue, iar telefonul era cu bateria pe moarte)

Sobrado dos Monxes – Arzua – Santiago de Compostela
~ 63 km

Photobucket

Am lancezit in pat, in cearsaf, sac de dormit, sub patura, in timp ce spaniolii din camera fosneau ca niste nesimtiti, nici nu stiu ce faceau. Am iesit ultimii din camera. Manastirea e foarte misto, cu o curte interioara imensa, si incredibil de multe paturi. Am iesit din curte si ne-am infipt in primul bar deschis, vis-a-vis. Am mancat paine prajita cu unt, marmelada, si cacao cu lapte. Doua cafele mai tarziu plecam spre Arzua. Peisaj neverosimil: majoritatea drumului drept, ba chiar ceva mers la vale. Facem 20 km ca in parcul Tineretului. La Arzua era ceva fiesta, in sensul ca vreo cinci tembeli cantau la tobe, over and over acelasi loop. Halim bocadillos si plecam iar. Luam masa de pranz la vreo 19 km de Santiago, siesta de vreo doua ore, plecam iar. Toate bune si frumoase pana la autostrada, cand reintram pe calea de mers pe jos. Padurice, hihi, haha, dar ploua. Yay. Orasele, drumeaguri, podete, ajungem pe un deal de unde vedem multe cladiri, blocuri, etc. Adriana zice ca-i Santiago. Eu nu prea cred. Coboram, este. Nu simt nimic. Ba chiar sunt un pic iritat, asa cum intuieste nevasta-mea. E anticlimactic. Mai cautam vreo ora alberguele privat unde facusem rezervare aseara, ne cazam, luam o masa “jubiliara” foarte calma intr-un fel de mall, si ne intoarcem la albergue. Stand in pat, ma gandesc la Camino. Prietenele Adrianei au facut reclama lui Camino Frances, deci nu le pot invinui de nimic. Camino del Norte e foarte greu, pe bicicleta, daca nu-l faci doar pe sosea. Amandoi ne bucuram ca s-a terminat. Ne-a fost greu, foarte greu pe alocuri. Am trecut prin toate emotiile, ca si cuplu. Cu siguranta ca ne da certitudinea ca putem face din nou ceva asemanator. Probabil vom face. Pentru mine, cea mai la indemana revelatie e ca pot face sute de km in cateva zile, bazandu-ma doar pe propriul corp si bicicleta. Mi-a fost frica sa ma dau cu mai mult de 55 kmh. 😀 asta e. Am remarcat ca unde credeam ca e limita mea la pedalat e de fapt vreo 30% din ce pot. Am redefinit “nu mai pot” prin “oprire si cadere de pe bicicleta”, si nu “vai ce ma dor picioarele”. 😀

Biciclisme:
– casca e buna. N-am cazut niciunul. Cozorocul e tot ce mi-a trebuit contra soarelui
– ochelarii ajuta enorm la vant, insecte si frunze. Am folosit doar lentilele transparente
– jacheta antivant SAU fasul antiploaie mi-au ajuns
– ar fi trebuit sa am si pantaloni lungi de ciclism. 50 kmh la 8am e nasol, chiar si pentru mine
– mi-au ajuns sandalele ca unica incaltaminte, cu picioarele goale. Degetele mi-au inghetat dimineata, dar rezist ok la frig
– de cateva ori am luat pantalonii de ciclism uzi pe mine, s-au uscat fara probleme, la fel ca tricourile
– ghidonul de trekking e misto, dar n-am folosit portiunile indepartate
– ne trebuie ghidolina, buretele ieftin e prost (shock!)
– nu-mi convine pozitia manetelor de frana, trebuie sa fac ceva mai radical, incepand cu separarea manetelor de frana de schimbatoare, ca acum sunt integrate
– chiar si cu N optiuni de pus mainile, tot ne-au amortit degetele, ce-i drept mai mult azi, multe coborari, unde am strans ghidonul pentru frane
– oglinda Zefal Spy e foarte misto. Buretele ieftin n-a lasat-o sa raman fixa, dar vedem cu ghidolina
– pe pozitia de deasupra ghidonului oglinda arata si cotul daca port antivant sau antiploaie, trebuie sa incerc o pozitie sub ghidon
– saua e ok, se simte absenta amortizorului stock, dar merge si fara, ba chiar e normal sa aiba bicicleta aceeasi inaltime mereu
– un bidon de 700 ml NU imi ajunge nici pe departe
– coburile sunt ok, dar e nasol ca nu au compartimente pentru organizare
– geanta de ghidon atarna ca un caine ud, daca nu reusesc s-o reglez, de mers cu ea inapoi la magazin
– pedalele ne-au violat gambele cand am impins bicicletele la deal, dar nu cred ca exista leac
– aparatorile de noroi si-au facut treaba
– anvelopele si-au facut treaba
– franele Hayes mx 5 si-au facut si ele treaba, desi la mine oscileaza intre un sunet lin si o hurducaiala dubioasa, de investigat
– de investigat cate camere se sparg singure pe partea de pe janta, cnd nu le impunge vreo spita (Veloteca time)
– de dus inapoi camerele nepotrivite pentru cauciucul nostru (Veloteca time)
– de dus la magazin pompa care s-a stricat a doua oara la a 3-a pompare (Veloteca time)

Cam atat, ca se da stingerea.

Pe fiecare latura cate 3-4 dormitoare, cazare serioasa..
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Penultima cafea pe El Camino, si ultima de dimineata
Photobucket

N-o fi mult, dar mai mult n-am avut curaj. 🙂
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Spre Santiago
Photobucket

Vilalba – Baamonde – Sobrado dos Monxes
~ 62 km

Photobucket

Photobucket

Ne-am trezit la 6. La 8 si ceva eram pe drum. La 11 cred ne beam cafeaua dupa 20 km, adica Vilalba – Baamonde. Decidem sa facem inca 40+ km, Baamonde – Sobrado dos Monxes. Dealuri. Ploaie. Frig. La manastire.. dusuri caldute. Adica nu calde. Caldute. Mancam o fiertura degradanta de varza si cartofi, niste vita cu cartofi, si la 21:30 suntem in pat. Maine facem iar doua etape (60+ km), sa terminam Camino. Casnicia rezista. 🙂

Photobucket

Photobucket

Photobucket

O zona maricica e acoperita cu piatra plata, probabil vreo scurgere de lava candva. Foarte misto.
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Abadin – Vilalba
~ 20 km

Photobucket

Ne trezim in camera de motel (albergue era plin), mancam, dush, masaj, vorba aia. Facem record la ora de plecare: 10. 😀 plecam, conform juramintelor din ziua anterioara, pe soseaua N-634. A fost de-a dreptul magic pe caile pentru pietoni, dar ne-a ajuns. Mai un deal, mai o vale PE ASFALT, ajungem in 2 ore in Vilalba, unde mai stam o ora sa se deschida alberguele. Ne cazam, mancam copios vis-a-vis, si intram intr-o padurice de langa albergue, unde ne instalam, pentru prima oara, hamacele. Adriana a mai stat in hamac, dar pentru mine a fost prima oara. Doamne sfinte preamarite schimbator de apa in vin, e cel mai confortabil device de stat din tot universul. Indicerent cum stai, e super. M-am foit, m-am tolanit, am stat cu picioarele pe afara.. genial, in simplitatea lui. Abea astept sa dorm in el. Am suferit insa de butt chills, dar acum stiu ca hamacul necesita extra izolare intre tine si el, ca se comprima ce ai pe tine sau sacul. Zi de odihna baby, meritata din plin.

In alta ordine de idei, un personaj ce ne devenise deja nesuferit, Palarierul, ne-a oferit un spectacol deosebit. Credeam ca se poate intampla doar in glume, dar am vazut pentru prima oara in viata muste la fundul cuiva.

In fine. Ajungem sa dormim.. viata e buna. Casnicia rezista.

Un cimitir “traditional”
Photobucket

Albergue ultra-modern
Photobucket

Photobucket

Re
Photobucket

La
Photobucket

Xa
Photobucket

Re
Photobucket

Lourenza – Abadin
~ 25 km

Photobucket

Sigur nu ne crede nimeni prin ce-am trecut. Albergue era plin, ne-am cazat la un motel. Somn bustean.

Photobucket

Inainte de poza asta am mers cateva sute de metri pe o cararuie lata de vreo 20 cm, cu super vegetatie si ciulini pe langa. Am fost cam tensionati amandoi.
Photobucket

Photobucket

Photobucket

Potecuta asta incepe sa urce si in dreapta se face un mic hau
Photobucket

Acest element antisocial a tras un sut in oala cu ulei a doamnei creatoare de niste gogosi in forma de cactus, si la fel de uscate. Noi mancam d-alea in timpul incidentului. Ii da mingea cu paleta, priceless.
Photobucket

Photobucket

Vedeti dealul indepartat din dreapta imaginii ? Da..
Photobucket

Am ajuns pe el.
Photobucket

Refuz sa-mi aduc aminte de aceasta urcare. Cred ca a fost cea mai grea de pe tot Camino-ul nostru.
Photobucket

Pelerini din anii ’60 ?
Photobucket

Photobucket