Ziua 15-16-17

Calatoria inapoi este o ceata. Am ajuns in Bucuresti, ne-am montat bicicletele, si am mers acasa cu ele. Nimeni n-a stat in spatele nostru, depasirile milimetrice, si multe, multe claxoane. Nici eu nici Adriana nu avem carnet. Nu am mers cu bicicletele pe carosabil decat o singura data, poate 2 km, in Bucuresti, inainte sa plecam in Spania. Cu toate astea, in Spania am circulat pe toate tipurile de drumuri exceptand autostrada, si ne-am simtit in perfecta siguranta. Tirurile ne depaseau pe contrasens pe linie continua, vreau sa zic, chiar ne-am simtit in siguranta. Am mers prin orase mici si medii, interesectii imense, sensuri giratorii atat in orase cat si in afara lor, zone industriale.. toate bune si frumoase. In Bucuresti insa am simtit o anumita tensiune, cauzata de faptul ca eram pe cont propriu, nu simteam colaborare din partea soferilor din jur. In mod cert lipsa mea de experienta isi spune cuvantul, dar nu se poate totusi ca diferenta majora de feeling dintre Spania si Bucuresti sa fie doar emotionala.

Bicicleta rulz.

In Franta, cred, langa o benzinarie. Un rezumat perfect.

Ziua 14

Vizitam Finisterre (“capatul lumii”). Adriana face baie.. eu nu. Plaja cu stanci, mai discreta.. plina cu tarantule. Nu glumesc. Tarantule. Le vedeam la umbra, prin crapaturi. Deci nu paianjeni, tarantule. Nu, nu erau crabi. Erau tarantule. WTF, Spania ? In fine. Vorbim un pic, si Adriana aduce vorba despre Vama. Am avut o mica revelatie, poate de asta n-am simtit nimic la terminarea el Camino: ne/am intalnit din Sobrado dos Monxes incoace cu milioanele de pelerini de pe Frances, grupuri imense, harmalaie… un contrast trist cu camino-ul nostru, unde au fost zile cand nu am vazut NICIUN pelerin pe drum. Din Sobrado pana in Santiago e o roiala continua de rucsaci, bastoane, tricouri/sepci/hanorace cu scoica sau sageata galbena. Ne-am simtit imediat ca doi turisti, n-a mai fost nimic intim, privat. Camino era al tuturor.

In consecinta, daca ma intreaba cineva, recomand cu caldura Camino del Norte, cu toate greutatile lui, pentru ca poate fi al tau, nu al tuturor. Nu uita insa cele mai importante proverbe din nordul Spaniei: “dupa o panta vine intotdeauna alta panta”, si “dupa curba nu poate fi decat o panta”. Sunt in autocarul Finisterre – Santiago, si Adriana doarme pe mine. Casnicia rezista. Luna de miere e gata, incepe reaclimatizarea la Romania, un taram de basm, cu paznicul sau Atlassib.

Delicat, dar puternic

Ghiciti care e arahnofobul din poza asta.

Piratey pirate is pirate, has mural and piratey parrot

Ultima cafea din Santiago, dupamiaza tarziu. Noaptea urma sa plecam.

Ziua 13

Santiago de Compostela

Am vizitat piata din fata catedralei, aproximativ 473 de gift shopuri cu marfa identica, si la urma catedrala. Am stat la coada la moaste. Am urcat niste scari, am ajuns sus.. Adriana pune mana pe o cochilie de lemn (cica metal, zice ea), mai mai sa o rupa ca era crapata cumva, ii pun man pe mana s-o temperez, doar doar o rupe ceva, trec si eu de cochilie, coboram pe scari, si incep sa am un vibe gresit, ca si cum s-ar termina vizita. Bilant: Adriana a dat high five cu scoica de pe cocoasa Sfantului Iacob, iar eu l-am considerat un ornament generic, si m-am uitat condescendent la el. In apararea noastra, statuia/sarcofagul era cu spatele. 😐 Daca m-au filmat camerele din catedrala sigur ma excomunica biserica catolica. Seara incepem sa ne ingrijoram de plecare, asa ca sun la Atlassib sa aflu de unde pleaca autocarul. Saraca femeie din Bucuresti habar n-are, sa incerc la colegii ei din Spania, ca am multe numere pe pliantul cu biletul. Sun la o agemtie de unde pleaca autocarul ce tre sa ne ia pe noi, intreb de unde sa luam autocarul, doamna e consternata ca nu stim. Incheie discutia cu “daca nu puteti sa va interesati dumneavoastra, ma interesez eu, sunati mai tarziu”. Pai ce pizda masii faceam, nu ma interesam ? In fine. Dam cu cafea sa spalam gustul de Romania (intr-un satuc inainte de Ribadeo o familie a vrut sa ne conduca cu masina lor pana la un drum, ca nu erau siguri ca am inteles instructiunile..), si plecam in cautarea autogarii. La informatii in autogara o doamna ne spune ca n-a auzit de Atlassib, sa intrebam la compania locala de autocare. Si acolo acelasi feedback. Oarecum vag ingrijorat sun la tanti de mai devreme. Ii zic ca astia n-au auzit de Atlassib, ca nu au autorizat firma asta sa foloseasca autogara, iar doamna incepe sa ridice tonul, ca nu stie cine sunt, daca am bilet, ca nu are cum sa imi dea aceasta informatie.. (!?! eu ii ziceam ei chestii), si ca nu ar trebui s-o sun, citez, “aveti dreptul sa ne deranjati cu zeci de telfoane numai daca nu va ia autocarul”. Stupoare. Incerc sa-i spun ca n-are sens sa o sun dupa, ca am pierdut tot, ei au curse o data pe saptamana din Santiago, ce fac, ma apuc de cersit, renunt la job… ridica iar tonul, mentionez protectia consumatorului, imi spune ca ea are alte treburi si inchide. Ma uit la Adriana ca un sot pus pe rezolvat probleme, dar sufletul meu era pustiu. Asta sa fie povestea cersetorilor romani din Spania ? Neinspiratia de a folosi Atlassib ? Sun la un alt numar de pe pliant, intr-un minit de povestit si cerut informatii, stiu de unde pleaca autocarul Atlassib: din spatele autogarii din Santiago, din statia echivalentului RATB (autobuze locale). Era intuitiv, nu ? Plecam din autogara slabiti, in melancolia postcoitala a unei intalniri cu birocratia romaneasca, si eu vreau neaparat inclinometru pentru bicicleta ca am vazut la, Rene si Michelle, doi cetateni francezi care au facut Camino Frances din Franta, prin Portugalia, si planuiau sa se intoarca pe Camino del Norte. Oamenii isi carau echipamentul de camping intr-o remorca de bicicleta. Aratau in putere, si ne-au facut in sange la kilometri. Foarte cool. Mi-as dori sa nu fim nici noi presati de timp. Revenind, ajungem la Velocipedo, n-au inclinometru. Nici in Romania nu exista, dar macar am certitudinea ca in Franta exista si ca in Spania, au fost pe stoc. La noi pe cine am intrebat n-a auzit de un asa device exotic. Vad pe un afis ca impacheteaza si trimit biciclete. Sunt multe astfel de oferte, dar nimeni nu impacheteaza fara sa trimita. Au insa bubble wrap, si cumparam. O sa le ambalam ca la dus. Albergue, dus, masa, somn.
Casnicia rezista.

(am uitat camera in albergue, iar telefonul era cu bateria pe moarte)

Ziua 12

Sobrado dos Monxes – Arzua – Santiago de Compostela
~ 63 km

Am lancezit in pat, in cearsaf, sac de dormit, sub patura, in timp ce spaniolii din camera fosneau ca niste nesimtiti, nici nu stiu ce faceau. Am iesit ultimii din camera. Manastirea e foarte misto, cu o curte interioara imensa, si incredibil de multe paturi. Am iesit din curte si ne-am infipt in primul bar deschis, vis-a-vis. Am mancat paine prajita cu unt, marmelada, si cacao cu lapte. Doua cafele mai tarziu plecam spre Arzua. Peisaj neverosimil: majoritatea drumului drept, ba chiar ceva mers la vale. Facem 20 km ca in parcul Tineretului. La Arzua era ceva fiesta, in sensul ca vreo cinci tembeli cantau la tobe, over and over acelasi loop. Halim bocadillos si plecam iar. Luam masa de pranz la vreo 19 km de Santiago, siesta de vreo doua ore, plecam iar. Toate bune si frumoase pana la autostrada, cand reintram pe calea de mers pe jos. Padurice, hihi, haha, dar ploua. Yay. Orasele, drumeaguri, podete, ajungem pe un deal de unde vedem multe cladiri, blocuri, etc. Adriana zice ca-i Santiago. Eu nu prea cred. Coboram, este. Nu simt nimic. Ba chiar sunt un pic iritat, asa cum intuieste nevasta-mea. E anticlimactic. Mai cautam vreo ora alberguele privat unde facusem rezervare aseara, ne cazam, luam o masa “jubiliara” foarte calma intr-un fel de mall, si ne intoarcem la albergue. Stand in pat, ma gandesc la Camino. Prietenele Adrianei au facut reclama lui Camino Frances, deci nu le pot invinui de nimic. Camino del Norte e foarte greu, pe bicicleta, daca nu-l faci doar pe sosea. Amandoi ne bucuram ca s-a terminat. Ne-a fost greu, foarte greu pe alocuri. Am trecut prin toate emotiile, ca si cuplu. Cu siguranta ca ne da certitudinea ca putem face din nou ceva asemanator. Probabil vom face. Pentru mine, cea mai la indemana revelatie e ca pot face sute de km in cateva zile, bazandu-ma doar pe propriul corp si bicicleta. Mi-a fost frica sa ma dau cu mai mult de 55 kmh. 😀 asta e. Am remarcat ca unde credeam ca e limita mea la pedalat e de fapt vreo 30% din ce pot. Am redefinit “nu mai pot” prin “oprire si cadere de pe bicicleta”, si nu “vai ce ma dor picioarele”. 😀

Biciclisme:
– casca e buna. N-am cazut niciunul. Cozorocul e tot ce mi-a trebuit contra soarelui
– ochelarii ajuta enorm la vant, insecte si frunze. Am folosit doar lentilele transparente
– jacheta antivant SAU fasul antiploaie mi-au ajuns
– ar fi trebuit sa am si pantaloni lungi de ciclism. 50 kmh la 8am e nasol, chiar si pentru mine
– mi-au ajuns sandalele ca unica incaltaminte, cu picioarele goale. Degetele mi-au inghetat dimineata, dar rezist ok la frig
– de cateva ori am luat pantalonii de ciclism uzi pe mine, s-au uscat fara probleme, la fel ca tricourile
– ghidonul de trekking e misto, dar n-am folosit portiunile indepartate
– ne trebuie ghidolina, buretele ieftin e prost (shock!)
– nu-mi convine pozitia manetelor de frana, trebuie sa fac ceva mai radical, incepand cu separarea manetelor de frana de schimbatoare, ca acum sunt integrate
– chiar si cu N optiuni de pus mainile, tot ne-au amortit degetele, ce-i drept mai mult azi, multe coborari, unde am strans ghidonul pentru frane
– oglinda Zefal Spy e foarte misto. Buretele ieftin n-a lasat-o sa raman fixa, dar vedem cu ghidolina
– pe pozitia de deasupra ghidonului oglinda arata si cotul daca port antivant sau antiploaie, trebuie sa incerc o pozitie sub ghidon
– saua e ok, se simte absenta amortizorului stock, dar merge si fara, ba chiar e normal sa aiba bicicleta aceeasi inaltime mereu
– un bidon de 700 ml NU imi ajunge nici pe departe
– coburile sunt ok, dar e nasol ca nu au compartimente pentru organizare
– geanta de ghidon atarna ca un caine ud, daca nu reusesc s-o reglez, de mers cu ea inapoi la magazin
– pedalele ne-au violat gambele cand am impins bicicletele la deal, dar nu cred ca exista leac
– aparatorile de noroi si-au facut treaba
– anvelopele si-au facut treaba
– franele Hayes mx 5 si-au facut si ele treaba, desi la mine oscileaza intre un sunet lin si o hurducaiala dubioasa, de investigat
– de investigat cate camere se sparg singure pe partea de pe janta, cnd nu le impunge vreo spita (Veloteca time)
– de dus inapoi camerele nepotrivite pentru cauciucul nostru (Veloteca time)
– de dus la magazin pompa care s-a stricat a doua oara la a 3-a pompare (Veloteca time)

Cam atat, ca se da stingerea.

Pe fiecare latura cate 3-4 dormitoare, cazare serioasa..

Penultima cafea pe El Camino, si ultima de dimineata

N-o fi mult, dar mai mult n-am avut curaj. 🙂

Spre Santiago

Ziua 11

Vilalba – Baamonde – Sobrado dos Monxes
~ 62 km

Ne-am trezit la 6. La 8 si ceva eram pe drum. La 11 cred ne beam cafeaua dupa 20 km, adica Vilalba – Baamonde. Decidem sa facem inca 40+ km, Baamonde – Sobrado dos Monxes. Dealuri. Ploaie. Frig. La manastire.. dusuri caldute. Adica nu calde. Caldute. Mancam o fiertura degradanta de varza si cartofi, niste vita cu cartofi, si la 21:30 suntem in pat. Maine facem iar doua etape (60+ km), sa terminam Camino. Casnicia rezista. 🙂

O zona maricica e acoperita cu piatra plata, probabil vreo scurgere de lava candva. Foarte misto.

Ziua 10

Abadin – Vilalba
~ 20 km

Ne trezim in camera de motel (albergue era plin), mancam, dush, masaj, vorba aia. Facem record la ora de plecare: 10. 😀 plecam, conform juramintelor din ziua anterioara, pe soseaua N-634. A fost de-a dreptul magic pe caile pentru pietoni, dar ne-a ajuns. Mai un deal, mai o vale PE ASFALT, ajungem in 2 ore in Vilalba, unde mai stam o ora sa se deschida alberguele. Ne cazam, mancam copios vis-a-vis, si intram intr-o padurice de langa albergue, unde ne instalam, pentru prima oara, hamacele. Adriana a mai stat in hamac, dar pentru mine a fost prima oara. Doamne sfinte preamarite schimbator de apa in vin, e cel mai confortabil device de stat din tot universul. Indicerent cum stai, e super. M-am foit, m-am tolanit, am stat cu picioarele pe afara.. genial, in simplitatea lui. Abea astept sa dorm in el. Am suferit insa de butt chills, dar acum stiu ca hamacul necesita extra izolare intre tine si el, ca se comprima ce ai pe tine sau sacul. Zi de odihna baby, meritata din plin.

In alta ordine de idei, un personaj ce ne devenise deja nesuferit, Palarierul, ne-a oferit un spectacol deosebit. Credeam ca se poate intampla doar in glume, dar am vazut pentru prima oara in viata muste la fundul cuiva.

In fine. Ajungem sa dormim.. viata e buna. Casnicia rezista.

Un cimitir “traditional”

Albergue ultra-modern

Re

La

Xa

Re

Ziua 9

Lourenza – Abadin
~ 25 km

Sigur nu ne crede nimeni prin ce-am trecut. Albergue era plin, ne-am cazat la un motel. Somn bustean.

Inainte de poza asta am mers cateva sute de metri pe o cararuie lata de vreo 20 cm, cu super vegetatie si ciulini pe langa. Am fost cam tensionati amandoi.

Potecuta asta incepe sa urce si in dreapta se face un mic hau

Acest element antisocial a tras un sut in oala cu ulei a doamnei creatoare de niste gogosi in forma de cactus, si la fel de uscate. Noi mancam d-alea in timpul incidentului. Ii da mingea cu paleta, priceless.

Vedeti dealul indepartat din dreapta imaginii ? Da..

Am ajuns pe el.

Refuz sa-mi aduc aminte de aceasta urcare. Cred ca a fost cea mai grea de pe tot Camino-ul nostru.

Pelerini din anii ’60 ?

Ziua 8

Ribadeo (Vilela) – Lourenza
~ 23 km

Deal. Traumatic. Panta dinainte de Villamartin Grande este de neuitat. In Lourenza ne-am panicat un pic. Eram absolut rupti de oboseala, si incepeau sa se stranga pelerinii pietoni. Regula, mai mult scrisa decat nescrisa, e ca cei pe picioarele proprii au precedenta fata de biciclisti, care, nu-i asa, “intotdeauna mai pot merge 10 – 20 km”. Asa ca ne-am culcat pe la 16:00, sperand sa inmuiem inima hospitalero-ului. Am reusit, aparent, ca nu ne-au dat afara, ci au luat un grup de oameni care nu mai aveau loc si i-a condus la un albergue temporar, undeva prin apropiere. Tot aici am avut placerea sa stea pe o banca vis-a-vis de albergue un tip super dubios, care se uita cam fix la Adriana si la mine, sau poate doar la biciclete. M-am dus la el si i-am spus in romaneste “Am vazut ca te uiti cam mult la noi.” Face o fata inocenta, “che significa esta..” – si reproduce cam prea bine propozitia mea. “Nu intelegi, a ? Ooook.”, si plec, dupa o ultima privire sictirita. A mai aparut sporadic dar apoi a disparut. Inca nu-s sigur daca era sau nu roman.

Poza din mers, ESTE UN SPIRIT IN IMAGINE SE VEDE CLAR CA ESTE OUROBOROS, SARPELE COSMIC !!!

Rar moment de introspectiva, tot din mers.

Pe gaura cheii in casa Domnului

Ziua 7

Luarca – La Caridad – Ribadeo – Vilela
~ 60 km

Plecam din Luarca, deal si vale. Dupa alte dealuri si vai ne oprim sa mancam. Meniul zilei, un pic de vin, si hopa sus. Terminam etapa in La Caridad, ne apucam de urmatoarea, si ne indreptam spre Ribadeo. Traversam un pod maricel, parasind regiunea Asturias si intrand in Galicia. Am trecut pe langa un grup de tigani in doua dube, si ne-am tinut un pic respiratia. In fine, albergue era full in Ribadeo asa ca incepwm a TREIA etapa, avem doar 7 km pana la un albergue complementar. Se insereaza, iar cei 7 km.. ghiciti ? Sunt in sus. Ne oprim sa bem apa im fata unei case.. si ne uitam unul la altul cand camera din spate a Adrianei se sparge spontan, stand pe loc. “Multumim” Veloteca, camera are 3 petice deja, de la 3 sparturi spontane. Nu glumesc. Nicio trauma, cauciuc intact+pipait+examinat, etc. Se intuneca, remember ? Noroc ca sunt un tembel paranoic si am nu doar kituri de reparatii, ci si camere de schimb. Ne grabim, scot o camera.. stupoare, e prea mica. Baaa. Reparam camera emo (alta explicatie nu exista pentru faptul ca se taie singura), ne punem luminitele in spate, frontalele, si ajungem noaptea in satul cu albergue. Halim ca doi lupi, bem cea mai injositoare bere posibila, apoi dormim. Casnicia rezista.

Podul spre Ribadeo. Vedeti dealurile din stanga ? Pe ele am facut pana, cateva poze mai jos.

Urma sa descoperim ca regretam parasirea Asturiei. Super oameni, super mancare.

Jos e Ribadeo, iar in dreapta, chiar in afara imaginii si mai departe, e podul spre Asturia.

Numele meu indian ar putea fi Never Finds The Ciob, chiar m-am stresat sa gasesc cauza gaurii

Era doar camera emo a Adrianei. Descoperisem deja ca avem camere de rezerva mici, si ma apucasem de peticit.

Nicio cantitate de spirit de viking nu poate reda demnitatea acestei beri, dupa o zi intreaga de pedalat. Sunt totusi dator sa incerc.

La fete merge insa, aparent.

Ziua 6

Soto de Luina – Cadavedo – Luarca
~ 40 km

Mic dejun, mesteresc un pic la frane, ungem lanturile, elimin un scartait de la garnitura butucului din spate si pornim. Panta, evident. Drumule insa mult mai lejer ca ieri. Intr-un satuc coboram la playa, si gasim un golfulet superb, numai ca sunt scari pana jos si nu vrem sa lasam bicicletele sus. Ne intoarcem la drum, mai mergem ceva si ne intalnim cu un oarecare mos Enrique, in mijlocul unei sosele prin padure, care ne vinde un pont pentru mancare, apoi nu se mai opreste din explicatii despre scurtaturi. La final o impinge pe Adriana la pornire, ca evident era panta. Ajungem unde a zis Enrique, iarasi meniu imens la 10E, si evident, o sticla de vin, din care bem ceva mai mult de jumate. Cel mai bun de pana acum. Ajungem in Cadavedo, coboram (mult) la plaja si ne bucuram un pic de viata. Adriana face baie, eu beau bere, frate. Vreo 3 ore mai tarziu plecam spre Luarca, dar nu inainte de a lua sello din Cadavedo. Ajungem la albergue de langa Luarca, luam sello, si decidem sa dormim intr-un hotel, vorba aia. La albergue din Luarca socializam un pic cu prietenul lui Isus (un tip ras in cap cu o toga alba si funie la brau), care cred ca e american. Cazare, mancare la un restaurant la 20m de hotel, apoi somn, ca meritam (si trebuie). Casnicia rezista.

Un albergue un pic comunist, iar faptul ca era donativo insemna ca nu exista un hospitalero permanent, deci nici ochi vigilent pentru biciclete..

Seiful pentru donatii 😀

Prima baie a Adrianei in ocean

Eu, prea nobil pentru baie, mi-am inmuiat doar picioarele. Ma astepta berea la masa..

Portul din Luarca

Ziua 5

Aviles – Soto de Luina
~ 38 km

Etapa “Rompepiernes”. Adica “rupe-picioare”. Am intuit deja cel mai important proverb asturian: dupa o panta urmeaza intotdeauna alta panta. Mi se pare incredibil ce-am facut azi. Ne dor picioarele, e prima zi absolut serioasa de pedalat. Imprudenta ne face sa ne plangem de asfalt.. sfantul Iosif, baiat bun cum e, ne ajuta si intram in padure. Credeam ca pe sosea a fost greu. 😐 acum nu mai credem. Ce-i drept insa, mergand pe langa bicicleta am avut timp sa examinam in detaliu vegetatia,, pietrele, noroiul, ciulinii, muschii.. a fost frumos. Iesim din padure, si surpriza: oceanul ! Cum pana mea e posibil sa fii pe munte si sa vezi oceanul ? Cerem apa la o tanti care isi supravegheaza copiii in fata casei, si ne da. Rece, chiar. Toti spaniolii de pana acum sunt super. Ajungem cumva la albergue. E o cladire maricica, doar parter, cu sali cu paturi si sali cu saltele. E un “donativo”, adica dai cat vrei, daca vrei. N-avem de ce sa legam bicicletele dar rezolva Adriana sa le legam impreuna cu cele ale unui grup de biciclisti. Cat timp lumea face dus mergem sa mancam, un meniu imens la 10E pentru pelerini. Adriana mananca literalmente cat mine. Bwahahahahaha! Ne intoarcem, dush, somn. Casnicia rezista.

O mica denivelare, eu imi trecusem deja bicicleta pe partea cealalta, ma intorceam dupa bicicleta Adrianei

Prima intalnire cu oceanul 🙂

Prima plaja

Ziua 4

Gijon – Aviles
~ 23 km

Ploaie. Punem tot in coburi, tragem husele peste, ne luam pe noi antiploaievantgrasimeviolatori si plecam. Ploaie, frate. Ajungem iar in Gijon, intrebam de un net cafe, il gasim aproape de plaja si intram. Inauntru, un negru din filme: super slab, cu rasta, o chestie cilindrica din piele pe cap, si care asculta un radio frantuzesc. Cautam pe net The Website, printam in dublu exemplar toate etapele, si facem poze cu nenea, care a fost placut surprins. Plecam spre Aviles, evident, aiurea. Am experimentat ce inseamna o frana de fata pe piatra cubica. Uda. 😀 intram undeva sa intrebam de pompa Adrianei (“multumim” Veloteca), ne zice ala ca sunt duse garniturile. Era a treia oara cand o folosisem, iar cand o folosisem a doua oara se stricase si am fost cu ea inapoi – i-au pus niste vaselina si cica acum era ok. Cautam magazin de biciclete, gasim, luam alta pompa, ne umfla rotile si pornim pe ploaie. Mergem cateva sute de metri, Adriana face pana. O reparam (pe ploaie, la iesirea unei scari de bloc) si plecam. Am gasit drumul si am inceput sa-l parcurgem. Industrial cat cuprinde, amandoi eraam destul de morcoviti – trafic, tiruri, in fine. Vreo ora mai tarziu gasim o ruta mai poetica dar ploua. Ajngem in albergue la Aviles, legam bicicletele, ne uitam la oameni, la sacii lor de dormit, la absenta paturilor, si ne panicam. Vreo 4 ore si o plimbare pana la complexul comercial “El Corte Ingles”, mai tarziu avem saci de dormit noi (25-15-10C), un multitool penru Adriana care vrea sa se implice la mecanica bicicletei, si ceva de mancare. Mancam, si descoperim pentru prima oara mirosul de albergue. Nu mai ploua. Mergem la somn. Casnicia rezista.

Am stat la casuta, cu inca trei patru oameni. Am monopolizat si stalpul, restul si-au legat bicicletele de terasele de lemn ale casutelor. PFFT! In stanga se vede coltul piscinei.

Cehul. 🙂

Baron Samedi, pe misticul taram al netcafe-ului

Primul nostru albergue clasic.

Ziua 3

Am ajuns in autogara in Gijon, am montat bicicletele. Oficiul de turism a fost o dezamagire crunta, totul in spaniola. Ne luam totusi credencialele, “pasapoartele de pelerini”, ce urmau a fi stampilate cu sigle care mai de care mai creative peste tot pe unde dormeam sau uneori chiar unde mancam. Plecam sa cautam albergue, mergem o gramada, iesim din Gijon pe niste drumeaguri, gasim albergue.. cu piscina, toate alea. E un loc imens de camping. Mancam, ne dushuim, rad o bere de 1l, si suntem tristi ca n-am apucat sa facem baie in piscina. Cunoastem primii pelerini, un ceh care nu vorbea deosebit de bine engleza si radea politicos la glumele mele, si un spaniol dubios care a trait un pic in Cluj. Si el tot pe bicicleta. Ne spune ca harti si ghiduri putem gasi doar in spaniola, ceea ce ne face sa planuim o vizita intr-un net cafe a doua zi, sa printam chestii de pe net. Eu chiar ma asteptam sa existe de toate pentru pelerini, intr-un oras maricel ca Gijon. Ne culcam, in cearsafurile noastre, pe paturile superioare, ca cele inferioare sunt pentru pelerinii cu basici si tendinite. Casnicia rezista.

Bubbles!

Evil / happy grin, ca am nimerit alberguele dupa niste drumuri ametitoare prin preajma Gijonului.

Ziua 2

Miroase a acasa in autocar. Stau descaltat, recunosc moace ca pe verii indepartati. Suntem o mare familie, practic. In Italia Atlassib ne-a aratat cum am putea calatori: debarcam, intram in autogara, e bar, mancare, bai, DUSURI. Nici nu ne zice bunicu cat e pauza. E clar, e Pauza. M-am cacat si ne-am imbarcat din nou, aparent 15 min mai tarziu. Dar lasa, am mancat sandwitchuri de 20E peste 4 ore. Si bere Timisoreana din autocar. Va amintiti de ieri doamnele din spate.. am cedat, am rugat-o pe una din ele sa vorbeasca un pic mai spre un volum normal, think David, pentru cine stie. M-a boscorodit cu tribul ei, ca “acuma tre sa tinem liniste sa nu deranjam”, etc. Ma giugiulesc cu Adriana 2-3 minute, dupa care vine surpriza serii: dvd playerul care pana acum baga filme ok trece printr-un fel de pubertate, pentru ca i- a crescut in zona inghinala un playlist de 212 manele. ATLASSIB! ❤ ❤ ❤ 4EVER!
Casnicia rezista.

Ziua 1

Autocar. Sausage fingers, sausage legs, sausage feet, sausage eyes, sausage sausage. Cadem de acord ca e ultima calatorie cu autocarul. Trebuie sa iesim din tara ca sa descuie astia minibarul si buda. Ies din tara prima oara pe sol/autocar, deci asa o fi ok / normal. In spate avem doua cucoane inepuizabile, plus deranjate ca ne dam scaunele pe spate. Incep sa realizez ca ma stresez despre siguranta bicicletelor, deci de ce pana mea n-om fi luat avionul ? Adriana a cauzat un val de palpitatii in inimile manichiuristelor de pretutindeni scapand de unghiile cu gel prin unghiera si dinti. 🙂 Casnicia noastra rezista.

Ziua 0

Ne-am mosmondit un pic cu facutul bagajelor, si pe la doua fara ceva (noaptea) ne-am semipanicat. Ne-am gandit sa luam un taxi cu noi, sa-l umplem cu coburile, snackurile de drum si folia de impachetat
Am iesit sa caut un taxi, ca e statie langa noi.. si era unul singur, al carui sofer dormea. Am batut in geam, i-am povestit ce vrem, si a fost de acord sa vina cu noi. Planul era sa mergem in spatele lui, dar urma sa descoperim ca e mai usor sa mearga el in spatele nostru, ca sa nu ne piarda probabil la stopuri. Am adus bagajele in taxi, dam sa intram in scara blocului.. tagul electronic lipsa (din cauze complexe). Pa-ni-ca.. incep sa sun la vecini, aleator. Dupa vreo 5-6 apeluri observam miscare in scara, batem, ne agitam, “va rugam, deschideti!” Ne deschide o doamna ce lucreaza la chioscul din spatele blocului, care se intorcea acasa. Radem cam tembel, multumim amandoi, ii facem urari de sanatate, toate alea. Tanti, coplesita. Taximetristul, impasibil. Probabil dormise tot episodul. Coboram cu bicicletele, ii luasem in prealabil numarul de masina si telefon, asa ca ne dam intalnire la Unirii. Pleaca, plecam si noi, vant puternic, coafura rezista, ajungem la locul de intalnire.. taximetristul dormea. Ii bag frontala in ochi, bat in geam.. se trezeste intr-un final si ne urmeaza cu 25 la ora pana la Autogara Rahova. Dubios loc. Incepem sa ne stresam cu impachetatul bicicletelor (adica dat jos roata din fata, ghidonul, prins roata din fata de cadru, ghidonul peste, si acoperitul cu BUBBLEWRAP!), si apar doi dubiosi pe rand: un malac care cand ajunge langa noi (care eram intr-un colt bine luminat) ma saluta cu “ce faci sefu.. nu le vinzi ?”, la care aproape m-am rastit ca am treaba si nu pot vorbi, si apoi un jegos de franncez care a venit si s-a laudat ca lui Atlassib-ul i-a impachetat bicicleta, moment in care am inceput sa-l ignor, in pizda masii de broscar. Ne-am imbarcat cu succes. Mirosea a aventura, deja.

Cuvant inainte

Salut,

Noi suntem Adriana si Tavi, proaspat casatoriti. Locuim in Bucuresti. Inainte de nunta, au avut loc bineinteles discutii despre luna de miere. Niciunul din noi nu e atras de chestii bombastice / all inclusive / turism, asa ca principalele criterii au fost sa fie misto, sa fie inedit, sa facem IMPREUNA ceva, si eventual sa se pupe cu vaga amenintare a unor potentiale biciclete, amenintare tot mai vizibila la orizont.

Adriana are cateva prietene care au povestit numai lucruri bune despre traseul de pelerinaj numit “El Camino de Santiago”. Ne-au cam sclipit ochii, si bicicletele potentiale s-au insinuat imediat in discutiile dintre noi. Ne-am informat despre El Camino, si am aflat ca exista mai multe rute “acceptate in mod oficial”. Eu fiind urmas al unor Cro Magnoni care faceau plaja in era glaciara, am fost reticent la ruta Frances, care merge prin inima Spaniei, si unde temperaturile sunt.. a.. intolerabile. Pentru mine. Am descoperit insa ruta Camino del Norte, care merge o mare parte din drum pe tarmul oceanului Atlantic. Ne-am ambalat amandoi, si am inceput sa cautam biciclete, accesorii, echipamente. Le-am luat in majoritate de la Veloteca, un magazin prietenos cu incepatorii (cel putin cu noi). Am ales biciclete hibrid, adica perfect mediocre atat pe sosea cat si offroad, oferindu-ne totusi posibilitatea sa mergem si pe acolo si pe acolo, in conditii acceptabile. Era necesar, pentru ca acest drum de pelerinaj este facut pentru a fi umblat pe jos, deci poteci, pietris, nisip, dar am vrut sa avem si optiunea asfaltului in caz ca nu ne tin incheieturile noastre de incepatori. Slava Domnului ca ne-am gandit la asta.

Ne-am luat niste biciclete Merida, Crossway 20MD. Nu erau nici cele mai ieftine, dar nici vreo dotare deosebita (lucru descoperit si constientizat de mine ulterior, cand am incercat sa fac suma preturilor componentelor, daca le-as fi luat independent.. am ajuns la concluzia ca aceste cadre trebuie sa fie oarecum nave spatiale, in comparatie cu componentele de pe ele.. dar ma rog, si-au facut treaba toate). Coburi tot Merida, pompa, multifunctionala, bidoane, casti, etc.

Urmatorul pas a fost evident antrenamentul. Am facut cateva sute de kilometri in parcul Tineretului, pe diverse pante, pedaland din greu si felicitandu-ma (eu cel putin, nu stiu Adriana) pentru rigurozitate si determinare. Pfff. Naivitate suprema. Urma sa descoperim ca avem amandoi mare noroc ca avem un stil de viata activ (da, se poate sa fii activ si sa ai burta), ca altfel cred ca vomitam peste ghidon de N ori, cand urcam pe langa biciclete.

Mai trebuie sa precizez ceva: sunt singurul vinovat de ideea tampita de a lua autocarul, pentru a “proteja” bicicletele de manipulatorii de bagaje de pe aeroporturi. Am ales Atlassib. Eram prevazator, intelegeti ? Mi se parea ca 2 zile jumate dus, si 3 zile intors justifica siguranta bicicletelor. Urmatoarea calatorie a bicicletelor in strainatate va fi cu avionul si va avea alocat un buget decent pentru orice nenorocire de reparatie ar putea fi nevoie.

Mai jos o sa scriu intrarile din “jurnalul” pe care l-am tinut pe telefon. Nu e foarte detaliat, nu e nici foarte colorat, dar marcheaza ce-am SIMTIT in general, nu ce-am vazut sau ce-am facut.

O sa pun cateva poze pentru fiecare zi. O sa pun si pozele cu profilele de elevatie ale traseelor (la inceputurile posturilor), ca sa va faceti o idee despre cum e cu urcatul si coboratul. N-am cantarit bicicletele, dar cu bagaje si accesorii estimez un 25-30kg pentru mine si vreo 25 pentru Adriana. Poate ma insel.